România, te iubesc!

Campania electorală desfăşurată de liberaul Crin Antonescu a fost, fără nici un dubiu, cea mai frumoasă din ultimii ani. Un discurs penetrant, atractiv, mesaj clar şi la obiect, retorică peste media decadentei clase politice româneşti. Din păcate, doar atât. Declaraţiile post-vot ale liderului liberal au umbrit succesul de a aduce la urne cea mai demoralizată clasă socială din ţară: tinerii. Ura faţă de Traian Băsescu şi lipsa unei gândiri politice pragmatice şi coerente, dar şi a ataşamentului faţă de valorile naţionale (straniu lucru pentru un fost profesor de istorie!) au arătat alegătorilor un Crin Antonescu coleric, complexat şi orbit de setea de a-şi impune cu orice preţ principiile, călcând chiar peste valorile esenţiale ale ideologiei la care a aderat. S-ar putea ca în spatele deciziilor sale, ulterioare date de 22 noiembrie 2009, să stea şi teama generală a liberalilor de a nu fi desfiinţaţi ca partid, aceştia aruncând în repetate rânduri în cârca lui Traian Băsescu responsabilitatea scoaterii din eşicherul politic a ţărăniştilor.
Din păcate, însă, asocierea cu PSD şi susţinerea lui Mircea Geoană scot în prim-plan cu totul alte concluzii, decât cea a unei alianţe împotriva firii pe care, de altfel, liberalii au mai utilizat-o în ultimii 20 de ani.
În primul rând, vom etala câteva dintre acţiunile liderilor noii "monstruoase coaliţii" din timpul campaniei şi de după: Mircea Geoană pleacă la Moscova pentru a cere sprijin financiar şi logistic din partea Kremlinului (indiscutabil, filiera este Ion Iliescu), Crin Antonescu cere vehement socoteală socialistului, apoi se asociază cu el. Geoană nu explică nici până acum cu claritate ce a făcut la Moscova. A doua zi, după declaraţia lui Antonescu de nesusţinere a lui Traian Băsescu în turul II, la Fundaţia "Dinu Patriciu" este surprinsă de ziariştii "Academiei Caţavencu" o întâlnire tovărăşească între Adrian Năstase (PSD), Theodor Meleşcanu (PNL), controversatul ziarist cu dosar de turnător la securitate Sorin Roşca Stănescu şi, bineînţeles, Dinu Patriciu, marele mogul devenit peste noapte cel mai important miliardar din ţară, după ce filiera petrolieră rusă i-a cumpărat afacerea. Este bine ştiu faptul că toţi sunt duşmani declaraţi ai actualului preşedinte al statului.
Continuăm prezentarea cu încă o notă apărută recent: fostul purtător de cuvânt al S.R.I. dă de înţeles, într-un interviu acordat unui cotidian naţional, că şeful spionajului românesc, Mihai Răzvan Ungureanu, ar fi fost racolat, cu ani în urmă, de un serviciu de spionaj străin.
Şi încă una: în urma deciziei de colaborare pentru susţinerea lui Geoană şi a proiectelor viitorului Guvern, în cazul în care acesta va câştiga alegerile, liberalii l-au desemnat ca negociator pe cine altul decât deputatul Relu Fenechiu.
Acum, vă vom prezenta câteva date disparate, lîsându-vă pe voi să faceţi legăturile. Nu e ca într-un puzzle, însă toate datele prezentate au legătură. Astfel:
La sfârşitul anilor 80', studentul Fenechiu Relu acceptă să devină informator al securităţii pentru a nu fi condamnat pentru trafic de bunuri furate în complicitate cu sectoristul din campusul studenţesc "Tudor Vladimirescu" de la turiştii străini. Mai târziu, tânărul student intră în atenţia unor ofiţeri de securitate care activau în spionajul extern şi care, ulterior, au primit "ştampila" de agenţi dubli (lucrau pentru KGB). Revoluţia l-a prins prins pe actualul liberal cu un dosar nepătat şi în plin proces de instruire pentru "şcoala de lideri" a kgb. mentorul său, nimeni altul decât Tiberiu Simion.
La mijlocul anilor '90, altă serie de viitori agenţi originari din România este racolată de ruşi şi instruită pentru a coordona activitatea, în special pe axa Botoşani - Iaşi - Vaslui. O parte dintre ei sunt chiar ziarişti (unul ţi-a fost coleg, Florin). La începutul noului mileniu, Vladimir Putin începe o ofensivă fără precedent după căderea cortinei de fier, alocând sume astronomice (câteva zeci de miliarde de euro) pentru crearea unor reţele puternice şi penetrante în toate domeniile de activitate din ţările U.E. şi, în speciale, din ţările care aveau şanse de aderare la Uniune. Nu ştiu situaţia din alte zone, dar România s-a "bucurat" de o atenţie sporită din partea ruşilor. Efectiv, după 2002, Iaşul este "cotropit" şi cu "ajutorul" contraspionajului românesc de agenturile sovietice.
Căutaţi puţin în urmă, scandalul cărbunelui de la CET şi acuzaţiile aduse de filiala locală a PDL. Cine sunt aceşti Golovin sau Iavolski. Daţi un search pe net. Golovin, fost agent GRU, implicat în mai multe scandaluri. A încercat să cumpere mai multe centrale din ţară (pe ce s-au dus banii lui Putin?). Iavolski, s-a scris putin: general kgb, fost sef al spionajului pe Europa de Est. Primeşte cetăţenie română pe timpul guvernului tăriceanu (scriu intenţionat cu litere mici) şi are domiciliu la Oradea, unde primar este fostul secretar general al Guvernului. Ce întâmplare!!! Apoi, aceste afaceri de milioane cu banii statului cu cărbunele, cum de nu s-au sesizat autorităţile? Cine s-a îmbogăţit de pe urma lor? De ce Nichita nu şi nu. Numai de la ruşi. Daţi un search pe net şi încercaţi să înţelegeţi de ce, cu ani în urmă, oficiali de la CET Iaşi se plângeau frecvent de calitatea proastă a cărbunelui cumpărat la preţ de lux din afară. Credeţi că între UNICOM-ul lui Iavolski şi Unistil e vreo diferenţă? Nu, au aceiaşi superiori. Din afară.
Apoi, cum să nu fi protejat, când al treilea om în stat, în fosta guvernare, Bogdan Olteanu, este fiul (şi nu avea numai această calitate, de fiu) fostului general de secrutitate, torţionarul Olteanu, având şi el "ştampila" de agent dublu. Acum e într-un loc mai sigur, la BNR. Vă mai amintiţi de strânsa colaborare Olteanu-Fenechiu?
Să revenim la Patriciu. De unde şi-a adunat petro-rublele? Citeam recent că vrea să deschidă sau a deschis o nouă afacere în Georgia. Oare de ce? Se internaţionalizează?
Nu cred că cei care au ajuns să urască atât de mult protocaliul ştiu tot ceea ce-i "mână-n luptă" pe aceşti trădători de ţară, banul. Dar ştiu că sunt manipulaţi "la mare artă". Istoria noastră, din păcate, ne-a demonstrat că acest lucru este posibil şi s-a făcut nu doar o singură dată. Şi, iată, acum, am ajuns din nou la aceeaşi cumpănă în care groapa ne este săpată cu mâna unui profesor de istorie care n-a învăţat nimic din materia pe care a predat-o.

Anotimpul lichelelor (II)

Licheaua care răspunde la numele de Sălăvăstru, alias Gângurici, alias "cel mai prost individ care a călcat vreodată prin Casa Pătrată", începe să ne devină simpatic. De ce? În primul rând, pentru că şi-a deschis un blog pe care - minune, stimaţi telespectatori! - scrie. Culmea e că are şi ceva-ceva coerenţă în exprimare. Deci, niciodată nu este prea târziu să-ţi revii din prostie cronică. Gângurici este un exemplu elocvent. Bine-bine, şi mesajul pe care-l transmiţi este la fel de important ca şi scrisul. La Gîngu, deocamdată, nu este cazul. Oricum, e un mare câştig faptul că, alături de arestatu' Prisăcaru, în rândul lichelelor cu pretenţie de intelectuali avem, în aceste zile, un "new entry".
Cum ne şi aşteptam, licheaua despre care facem vorbire în materialul de faţă şi-a început demersul critic cu un atac furibund la adresa lui Cucuşor, fost prefect şi fost şef al finuţului lui Rechiniu (mafiot absolut şi cel mai mare jeg politic pe care l-a dat vreodată Iaşul). Bineînţeles că zâmbim la poveştile puerile scoase la suprafaţă de această târâtoare fenechiotă scoasă în şuturi din Prefectură de Cucuşor! Zâmbim, mai ales că pietroaiele care-i stau atârnate de gât sunt cu mult mai grele decât aberaţiile născocite de creierul său bolnav şi putred (există documente în acest sens certificate de medici cu renume de la Spitalul Socola). Nu dorim să vorbim despre şantajul concertat la adresa mai multor oameni de afaceri din judeţ (sunt deja cunoscute presiunile la adresa firmelor "Marcel" şi RDS) care nu au dorit să finanţeze destrăbălarea liberalilor de Bahlui şi nici să ne referim la dosarele de tip securist (care, acum, iată, sunt scoase la iveală cu atâta însufleţire de această creatură grobiană), întocmite în colaborare cu un pseudo-găozar, angajat al serviciilor secrete ruseşti, a cărui misiune, de mai bine de 10 ani, este de a destabiliza mediul politico-economic regional. Lăsând aceste aspecte deoparte, putem, totuşi, vorbi despre câteva aspecte "incidente" care caracterizează toate scursurile reunite în jurul conceptului de "liberalism de doi bani şi jumătate", promovat cu mare aplomb de gaşca Răgândeanu-Olteanu-Fenechiu. Şi vom începe cu acest discipol eminent al învăţăturilor fenechiote, Vălică Gângurici care, aflat deja la a doua căsătorie, avea şi instictul animalic de a hărţui sexual angajatele prefecturii. Una dintre funcţionare a fost la un pas chiar de a fi... rezolvată. Norocul i-a surâs, însă, femeii (măritată, cu un copil) şi a scăpat de lighioană datorită unei colege care a revenit "neanunţată" în birou. Acesta este şi motivul real pentru care Gângurici a fost zburat din Casa Pătrată. Obsesiile privind potenţa sexuală şi nestatornicia sunt, de fapt, caracteristici de bază ale liberalilor pripăşiţi în jurul lui Răzgândeanu. Însuşi liderul, aflat la al doilea mariaj (se pare că deja e în divorţ şi cu actuala nevastă), a fost căsătorit, prima dată, cu propriai verişoară, cu care are şi un copil. Depre Relu, ce să mai spunem! A bătut recordul: se află la al treilea mariaj... şi niciunul din interes. Plus matracucele din viaţa sa (vezi poveştile cu hăilă hăis-cea). Bogdănel Oltenel, fiu de general de securitate, şi-a rezolvat deja problema: l-a părăsit nevasta, iar Vărujan, are vechime. Despre Atâmpiţei, proaspăt măritat sunt de poveste petrecerile din tabăra de la Muncel, "alimentate" la greu de primarul din Mogoşeşti-Siret, Campionul. Aşa oameni, aşa guvernare am avut. Şi ne mai mirăm de ce au scos incestul din Codul Penal...

Cărbunele de la CET Iaşi e negru (în cerul gurii)

Încă de la începutul demersului nostru „jurnalistic”, doresc să vă spun, cu satisfacţie în suflet şi simţiri, că şi la Iaşi au fost cândva vremuri când curgea lapte şi miere pe toate coclaurile. Când puteai fura de la stat chiar cu ajutorul autorităţilor şi când „micile” înţelegeri transfrontaliere aduceau prosperitate şi înţelegere între toate grupurile de interlopi (sau mafioţi) locali şi de dincolo, din Mama Rusia. Văd, cu tristeţe, că, în ultimele săptămâni, se face mare tam-tam cu sergheii, gorbunovii şi gribencovii de la Braşov - cei care au atacat ca-n filmele cu şmecheri o casă de schimb valutar şi au împuşcat mortal două persoane -, despre care se spune că au o pregătire militară şi contrainformativă peste medie. De ce spun cu tristeţe? Pentru că astfel de cazuri au existat şi la Iaşi, însă nici un canal media naţional nu a dorit să scoată orăşelul nostru scump din mediocritatea caracteristică localităţilor de provincie. N-au dorit ei, o vom face noi.
De-acum încolo, pentru că multe din informaţiile pe care vi le vom da au caracter secret şi pentru a nu perturba vreun fel somnul procurorilor care se ocupă fără folos de anchetă, dar şi pentru a vă stârni interesul, vom folosi nume codificate, locuri probabile şi interpretări eliptice la unele dintre cazurile-bombă care s-au născut aici, la Iaşi, oraş din care orice mafiot, oricât de prost ar fi fost, a căpătat un dram de cultură generală. Şi, pentru că tot ne mănâncă limba, vă putem spune că unele personaje sunt adevărate, le cunoaşteţi, aţi auzit de ele, iar altele, din fericire, sunt „inventate” de noi.

Pe vremea când în oraş îşi făcea de cap şi-o ţineau tot într-o petrecere (ba cumetrii, ba nunţi, ba înmormântări), cei cinci mahări din grupul care ţine de aproape 20 de ani Iaşul în beznă (mă refer la G5) au pus-o scurt de-o afacere cu „pretinii” din Est. Oferta venită prin intermediul unui colaborator apropiat, coleg de breaslă informativă cu cei de peste Prut, le-a venit ieşenilor noştri ca o pleaşcă într-un moment în care mărunţişul (câteva milioane de iepuroi) de zaiafeturi era pe teminate. Dar, despre ce e vorba, pe scurt: cărbune pe hârtie pentru CET. Primăria cere cărbune ieftin şi de calitate, ruşii ne dau la preţul cerut, banii se fac jumi-juma, cărbunele vine pe hârtie, în fapt e un praf negru. Cum se lucra ca să nu se prindă nimeni? Simplu: când se intra în vamă, ca să nu se prindă nimeni, primele vagoane – din care se luau şi mostrele pentru analize – erau ok, iar în celelalte... praf negru, negru de tot care putea fi folosit la orice, numai la încălzit apartamentele ieşenilor nu. Afacerea a mers câţiva ani buni, fără să se prindă nimeni. Până anul trecut când cineva a ciripit. Au mai fost alocate câteva fonduri şi pentru Bucureşti, dosarul a fost dat cui trebuie şi acum... e în conservare (analiză, studiu, documentare).
Acum, interesante sunt numele care s-au ocupat de asigurarea condiţiilor optime de trai ale ieşenilor. În primul rând Ciquita, fără de care afacerea nu putea fi perfectată. Comanda, bineînţeles a fost dată de G5. Intermediarul, omul care l-a şters la fund încă de la început pe Brobodea – copilaşul acela cu mucii pân’ la gură care se credea prefect –, a fost cel care, conform pregătirii sale profesionale, a reuşit să închege pe bază de dosar întreaga reţea. Curios este faptul că în această interesantă combinaţie a intrat şi un găozar sub acoperire cu activitate în domeniu de mai bine de 14 ani. Bineînţeles că lucrează pentru ai lor şi nu pentru ai noştri (aici e vorba de bani).
Tare de tot – şi aici vă spun că îi întrecem pe braşoveni – e faptul că partea rusă a fost condusă de un fost baştan KGB (mare de tot!!!) – a cărui nume se termină în „-volski” şi căruia Intermediarul i-a făcut rost, cu sprijinul liberalilor lui Rechiniu, chiar de cetăţenie română (acum e bine-merci la Oradea) – şi de un fost colonel GRU (serviciul secret al armatei ruse), domnul Boris – care a avut o relaţie strânsă dintotdeauna cu prietenii din România, fiind implicat în mai multe scandaluri cu aceştia prin mai multe ţări africane şi care, ca şi primul, are cetăţenie şi o firmă legală la noi în ţară. Dl. Boris a dorit, la un moment dat să cumpere CET-ul. Incredibil, nu-i aşa?

Deja am spus foarte multe şi ne e teamă că, săptămâna viitoare, nu vă vom mai putea informa cum se cuvine. În rest, ce să vă mai spun? Dragi ieşeni, dormiţi liniştiţi! Aleşii noştri veghează pentru noi.
Unde am mai auzit fraza asta?...

BROBODEA ARE BOALA LUI CALANCEA

După lupte seculare, care au durat mai bine de două luni, copchilul din flori al unui securist, dar şi natural al unui fost activist de partid – vorbim aici de imperfectul fost perfect sau supt-perfect Brobodea – şi-a dat demisia. Babele nu au plâns, dar nici nu s-au bucurat prea tare de nenorocirile acestui retardat ocrotit de securişti şi luat de pomană sub aripa fleoşcăită a fenechioţilor.
După cum bine ştiţi, Brobodea a încercat prin metode specifice repetate să scape de răzbunarea tăvălugului portocaliu, aflat acum la putere împreună cu roşii lui Ciquita, prin metoda struţului. Adică, aşa cum struţul îşi bagă capul în nisip, crezând că nu-l vede nimeni, aşa şi Brobodea, îşi scoate rând pe rând certificate medicale pe motiv că e gravid în luna a treia, sau că-i supurează urechea interioară de la atâtea ascultări ilegale de convorbiri telefonice (puse la dispoziţie cu promptitudine profesională de tatăt adoptiv, generalul Semi Om, şi de comisarul cu Blană, despre care v-am mai povestit). Scopul era unul singur: adormirea simţurilor guvernamentale şi evitarea impactului cu gaşca fomistă de funcţii a Cârlănetelui până când tătucul Semi Om rezolvă la Bucureşti rămânerea pe funcţie a protejatului. La schimb vor fi scoase un dosar sau două, în funcţie de necesităţi, care să respecte standardele impuse de nevoile potentaţilor aflaţi acum la putere. Pe de altă parte, Brobodea ar fi dorit să rămână pe funcţie şi pentru zecile de milioane de bulioane încasate direct sau indirect de la bugetul consolidat al statului, bani pe care cu siguranţă nu-i va mai vedea atunci când va fi dat afară de la vreun patron care s-ar încumeta să angajeze o aşa nulitate.

Am putea vorbi neîntrerupt câteva zile despre caracterul de lighioană al acestui retardat ajuns în funcţie de satrap al judeţului... V-am putea povesti cum umbla cu miloaga pe la angajaţii din Prefectură ca să-l ajute să facă rost de bani să plece cu familia în Austria. V-am putea spune cum l-a sponsorizat Rechiniu cu vacanţe în Spania şi Austria pentru „micile” serviciile aduse de paralelul înalt funcţionar public marelui escroc liberal. Ca să vă amuzaţi (sau să vă îngroziţi), v-am putea relata cum se dădea mare că ştie limbi străine, respectiv engleza, şi stătea ca viţelul la poartă nouă atunci când vreun oaspete occidental i se adresa în limba lui Shakespeare. Sau cât de mândru era de livretul său militar (se lăuda la toţi că a făcut armată grea), obţinut fără nici o zi de instrucţie cu ajutorul unei adeverinţe prin care se atesta că este inapt fizic dar şi psihic. Da, stimaţi cititori!, acest individ a condus destinele judeţului şi a reprezentat puterea în Iaşi mai bine de un an de zile. V-am putea spune în amănunt cum umbla cu reportofonul (ca un găozar de investigaţie) ca să-l înregistreze pe fostul imperfect Cucuşor Mădularu, să-i arate lui Felu cât de loial îi este şi că-şi merită primele consistente sau v-am putea povesti cât de preocupat era de buna organizare a dosarelor de tip securist întocmite de colegul de partid Cucăpăstru Gângurici şi agentul rus sub acoperire de găozar Stepanov (poveste interesantă pe care o vom expune, totuşi, în numerele viitoare). Câte v-am mai putea vorbi despre acest limbric cu faţă de copil retardat care a hăituit două funcţionare un an de zile pe simplul motiv că nu au vrut să încalce legea şi că l-au ajutat pe fostul imperfect Cucuşor... Dar acum nu este momentul să vă obosim cu problemele de moralitate şi de educaţie tovărăşească manifestate de târâtoarea care răspunde la numele de Brobodea şi care, prin voia lui Rechiniu, a ajuns pe cea mai înaltă funcţie din Casa Hoţilor.
Vă vom relata, totuşi, o găinărie marcă înregistrată la liberali care are legătură atât cu legea, cât şi cu moralitatea şi care, până acum, nu a fost (nu ştim de ce!), încă, adusă la cunoştinţa cetăţenilor cu drept de vot. Povestea noastră începe anul trecut, la puţin timp după ce Siretul s-a năpustit cu furie peste gospodăriile oamenilor simpli din nou-înfiinţata comună ieşeană Răchiteni. Fiind an electoral, Guvernul, autorităile locale, partidele politice s-au năpustit mai dihai ca viitura să-i ajute pe localnici. S-a aruncat cu bani şi ajutoare în stânga şi-n dreapta mai ceva ca la o petrecere cu manelişti unu şi unu. Numai că banii alocaţi de Guvern nu s-au dus, aşa cum s-ar fi crezut, la orişicine, ci doar la srl-urile din ograda liberală care, ca-n orice afacere cu statul român, returnau dreptul celor care cu atâta mărinimie alocau banii din bugetul statului. Dar, înainte de a vedea cum de s-a rătăcit pe aceste coclauri brobodea, trebuie să amintim o serie de evenimente care să vă facă o imagine clară despre importanţa geo-strategică a acestei localităţi pe harta jafului liberal, aripa clanului Rechiniu.
Din localitatea cu pricina se trage nimeni altul decât Doboş Tort, actualul şi viitorul fostul dereftor de la finanţurile ieşene, omu’ cu menghina pentru firmele care nu cotizau în Podu Roş. Doboş Tort, împreună cu Gângurici şi cu aprobarea naşului Felu, a demarat o serie de controale-presiuni pentru a-l instala în funcţia de viceprimar pe fratele lui de ţâţă, Petrică, ieşit consilier la alegerile din primăvara trecută. Pentru asta s-a aplicat specialitatea casei, şantajul la adresa sponsorului oficial al primarului PSD, cunoscuta firmă de mezeluri şi alte cârnăţării a lui Marcel. Mai ţineţi minte controalele repetate şi ameninţările de anul trecut ale lui Gângurici, ajuns şef la opeceu, la adresa firmei. Ei, rezultatul a fost că liberalii au reuşit să-i convingă pe psd-işti că Petrică Doboş merită să fie vice. Şi a şi fost. Ăsta a fost primul pas pentru controlul zonei. Au venit inundaţiile, apoi campania electorală şi câştigul a fost imens. De la inundaţii s-au scos banii negri pentru zile albe, iar în campanie, unde credeţi că şi-au ţinut Atâmpiţei şi Cucăpăstru mita electorală? În depozit la Marcel? Tot ce se poate... Oricum, salamuri, făină, zahăr, hăinuţe şi altele plecau în mod regulat de aici în zona colegiilor 7 şi patru. Ca să vezi!
Printre aceste afaceri pe picior mare s-a întâmplat să se înnoade şi lighioana Brobodea care, dornic de afirmare, a pus umărul la şantajul repetat la adresa primarului şi la acoperirea firmelor liberale care scoteau banii din nenorocirea altora. Una dintre acestea, SC GY Satelit SRL care a angajat la negru câteva zeci de localnici şi muncitori din zone învecinat care aveau misiunea de a îndepărta urmările dezastrului produs de viitură. Oamenii au muncit, dar bani, ba. În lungile şi desele deplasări în zonă Brobodea a fost întrebat de oameni când sunt plătiţi, că firma care încasase banii - vreo câteva miliarde, 12 la număr – a uitat să-i mai şi plătească. Iar el ce-a făcut? Le-a promis că rezolvă problema. Şi aşa a şi fost. A rezolvat-o dar pentru el şi pentru gaşca din care face parte. Muncitorii au rămas cu buza umflată şi cu, în medie, vreo 16 milioane de lei vechi de fiecare pauză în buzunare. Brobodea nu a mai avut nici o reacţie. Nici măcar atunci când a aflat că oamenilor li s-a refuzat angajarea cu acte şi au muncit la negru. Cum să se fi sesizat când firma era adusă de la Botoşani chiar de naşu’ Felu!
Acum, fostul surogat de imperfect a uitat tot. Se pregăteşte pentru o nouă etapă în viaţa sa de târâtoare. Speră să ajungă libelulă sau, cine ştie?, vierme de mătase...

Anotimpul lichelelor (I)

De câteva zile, peste Iaşi a coborât frigul. CET-ul pompează la greu aburul tehnologic către casele gospodinelor cuminţi şi conştiincioase. Vreme de bejănie, ai spune, însă, e tocmai invers. Căpşunarii şi broscarii se întorc acasă cu coada între picioare. Doar recidiviştii au rămas. Putem spune că, la acest capitol, România a punctat pozitiv. Dar nu despre acest aspect vreau să vă vorbesc...
Găozarii din târg - Ăla Micu, Odobaşu şi compania de sunet - aşteaptă de zile bune un dosar "greu" şi cuprinzător despre activitatea infracţională a proaspătului opozant Relu Rechinu şi filiala din subordine. Ceva-ceva a scris, zilele trecute, Semeniuc despre cum se face avere cu banii statului, însă nu e suficient. Odobaşu deja a început săpăturile, iar Ăla Micu aşteaptă materialele de la senatorul Mielu' pentru a le prelucra aşa cum ştie el mai bine. Adică, pe înţelesul său şi al colegilor Ovidiu, Gina şi Alina Hăiscea. Pentru că omuleţul, oricât de mic ar fi, nu uită cine l-a lansat în afacerile mari cu răsuflatul de newsiaşi.
Dar despre ce este vorba: despre istoricul de suflător în goarnă la Secu al Rechinului, tunurile trase (cu documentaţie completă, cum nu s-a văzut în nici un dosar al instanţelor de judecată) la bugetul consolidat al statului, precum şi activitatea infracţională a colegilor de partid galben, recte Atâmpiţei, Kazacioc OCOT, Răducu Eunucu, Tortu Doboş, Cucăpăstru, şi a protejaţilor din afaceri, ca Ciuciu Doru ş.a.
Realizatorul întregului material documentaristic: nimeni altul decât Învăţătorul Trandafir, în colaborare cu echipa de culegători de bureţi de la un post de radio care vorbeşte franţuzeşte. Întregul material se dă la schimb cu promisiunea fermă că protejatul remarcabilului Învăţător, cretinul Brobodea (copil luat de la ţâţa măsii de educator şi crescut în spiritul vremilor demult apuse), va fi protejat de viitura ce va să vie şi, mai mult, va prinde un post călduţ pe la una din firmele protejate de stat până când se face mai cald afară şi dispare recesiunea.
O veste proastă pentru găozarii mai sus menţionaţi: dosarul nu va intra pe mâna lor, ci va ajunge direct în braţele unui adormit de la Ziarul lui Toni. Bineînţeles, după ce Colonelul Cezar va superviza întreaga activitate de devoalare a crimelor împotriva verticalităţii comise de duşmanii G5 şi ai lui Gigi. Nu trebuie să se supere nici Odobaşu, nici Ăla Micu şi nici chiar Ghiocel pentru că vor avea şi ei niscaiva firimituri. Dar, oricât s-ar screme, până la urma urmei, tot Ziarul lui Toni e cel mai citit. Cel puţin cunosc limba română... (pentru cei interesaţi: VOM REVENI)

Eterna şi fascinanta Românie

Adevărul e că nu te poţi plictisi niciodată de prostiile, anomaliile, idioţeniile, indiferenţa şi injustiţia care domnesc pe acest binecuvântat pământ românesc. Să luăm doar câteva exemple, mai recente, mediatizate (sau nu) de importante instituţii de presă naţionale sau locale.
Un copil de câteva luni a stat mai mult de o săptămână cu piciorul rupt, doctorii din Galaţi (că acolo s-a întâmplat fenomenul) diagnosticându-l cu o banală indispoziţie. Un alt micuţ, din Mureş de data asta, a murit după o banală extirpare a amigdalelor. Avea numai trei ani. Un pacient seropozitiv s-a plimbat o zi întreagă prin Iaşi cu probele de sânge pentru că aşa i-a spus inconştienta doctoriţă de la Infecţioase. Zeci, sute de criminali, violatori, tâlhari se plimbă liberi prin ţară, deşi sunt condamnaţi definitiv, pentru că aşa au vrut "muşchii" unor judecători. N-a fost nevoie decât de o simplă adeverinţă de la medic prin care să se confirme că deţinuţii au dureri groaznice în coate. Un nenorocit a împuşcat doi oameni în plin centrul Braşovului. Poliţiştii habar n-au cine e autorul dublului asasinat. Şi nici nu vor şti vreodată. A dispărut un mic arsenal dintr-o unitate militară. La fel: autorităţile bănuiesc că nişte forţe extraterestre au sustras armele. Hoţii erau mici şi verzi, afirmă unele surse. O tânără de 18 ani, din Leţcani, a fost ucisă de un şofer care gonea nebuneşte, chiar pe trotuar. Se pregătea de viaţă, iar indiferenţa poliţiei rutiere şi a autorităţilor responsabile au ucis-o. Criminali plătiţi cu bani publici. Şeful SIPI Iaşi (Doi şi un Sfert), unu' Blănaru, a fost prins băut la volan, după ce a făcut un accident. A fost dat în gât, spune el, de nişte jurnalişti. Păi, ăsta-i şef de serviciu secret? Nu, ăsta-i un prost care făcea mici servicii - înregistrări, urmăriri, dosare - unor potentaţi precum Fenechiu şi Nichita. Legat de ziarişti, de mai bine de zece ani, două nulităţi cu legitimaţii de presă din Iaşi (găozari sau prestatori de servicii, cum vreţi!) sunt filate de serviciile noastre de contrainformaţii pentru aflarea întregii activităţi "profesionale". Din datele culese până în prezent, reiese că există serioase indicii că respectivii desfăşoară o amplă campanie de "informare în masă" care poate fi uşor inclusă la capitolul de "subminare a siguranţei naţionale". Serviciile noastre nu vor, totuşi, să-i deconspire de teamă să nu fie înlocuiţi. Iar cu răul ăsta ne-am obişnuit deja! Printre obiceiurile spionilor din presa ieşeană se număra şi cel al întocmirii de dosare "de scandal" în care erau incluse şi mici picanterii despre anumiţi găozari cu state vechi în media de pe malul Bahluiului. Este material suficient pentru o trilogie. Din păcate, dacă va apărea (cartea), de publicarea sa se vor ocupa editorii de la... Moscova.
Nu-i aşa că este atât de fascinantă această minunantă, incomprehensibilă şi unică ţară, România!?

Despre Unirea Principatelor, cu dragoste

Anul acesta, am rămas plăcut impresionat de manifestările de la Iaşi dedicate Micii Uniri. Oamenii nu au mai fost aduşi "cu forţa" de partide pentru a asista la sărbătoare, nu au mai fost făcute asimilări forţate între liberali şi domnitorul Cuza şi, dincolo de discursurile pompoase ale politicienilor din fruntea ţării, ieşenii noştri s-au bucurat pe bune de eveniment. În plus, după ani de aşteptări personale, Centrul Cultural Francez a făcut un pas important, din punctul meu de vedere, spre recunoaşterea uneia dintre cele mai importante personalităţi trimisă de statul francez în misiune diplomatică la Iaşi. A apărut într-o ştire micuţă dintr-un ziar sau două, însă, pentru mine a fost suficient.
În urmă cu 13-14 ani, am scris un material despre primul consul francez la Iaşi, Victor Place, despre implicarea sa în realizarea Unirii Principatelor şi riscurile pe care şi le-a asumat pentru un popor care încerca să scape (ca şi acum) de blestemul rezistenţei an-istorice, supus mereu valurilor barbare care îi cotropeau pământurile. Pe atunci, accesul la materialele vremii era suficient de dificil şi, cu mare greutate, timp de trei sau patru luni, am reuşit să mă informez în detaliu asupra activităţii acestui diplomat. Mai jos, am să redau ceea ce am scris atunci, însă ceea ce mi-a atras atenţia, la acea dată au fost următoarele: mare parte a românilor (moldoveni şi munteni) nu aveau conştiinţă naţională, nu doreau această unire. La fel ca şi acum, banul şi funcţiile erau importante. Doi, atenţie, la noi, în Iaşi, s-a pus la cale prima fraudă electorală. Elitele nu erau încă pregătite suficient pentru preluarea responsabilităţilor de guvernare. Fără intervenţia diplomatică şi economică a Franţei, în special a lui Victor Place, nu am fi reuşit imensul pas spre unitate. După ce citiţi materialul, spuneţi-mi dacă merită sau nu consulul francez să aibă o statuie în oraşul despre care spunem, motivat sau nu, că este Capitala Culturală a Ţării.

VICTOR PLACE

UN CONSUL FRANCEZ CARE I-A ADUS PE ROMÂNI FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU OCCIDENTUL

În Cimitirul „Eternitate” din Iaşi, în apropierea Monumentului Eroilor Francezi, se află un mormânt pe a cărui piatră înnegrită de vreme stă scris: „Thomas Victor Place (1818 – 1875), consul al Franţei la Iaşi (1855 – 1863), părtaş la înfăptuirea Unirii”. Mormântul a fost lăsat în paragină şi e lesne de înţeles că a trecut destul timp de când vreun creştin milos şi harnic s-a mai apropiat de acest loc. Este ceva obişnuit în acest colţ de lume, în care omul face cunoştinţă cu eternitatea, ca cei care rămân să uite, să nu mai vrea să trăiască în trecut, în ISTORIE. Viaţa merge înainte şi de multe ori viitorul e mai tentant decât trecutul. Speranţele şi aşteptările sunt în viitor… Şi cât de puţin învăţăm din trecut…

La început, locul nu-ţi atrage atenţia în mod deosebit. Cimitirul este plin de astfel de morminte în care dorm netulburaţi oameni ce au trecut prin viaţă ca o adiere de vânt ce n-a lăsat în urmă decât fire de nisip răsfirate, rebele, înainte de a se stinge tot atât de repede precum s-a născut. Sunt, totuşi, câteva cuvinte care te fac să te opreşti şi să iei aminte: „părtaş la înfăptuirea Unirii”. Cuvinte mari pentru acele vremuri, cu înţelesuri pe care noi, cei de astăzi, cu greu le mai putem recupera.

CINE ESTE VICTOR PLACE?

Victor Place s-a născut la Corbeil, pe 18 iulie 1818, şi este fiul lui Philippe Place, proprietar, şi al Mariei-Camille Lefebure. Studiile şi le-a făcut la Paris, la Liceul „Henri IV”, apoi, la Şcoala de Drept. Tatăl său deţinea o avere impresionantă, de circa trei milioane de franci, câştigată, în principal, prin cumpărarea de terenuri mlăştinoase care erau revândute după asanare. S-a ruinat în câteva zile, după o speculaţie nefericită cu grâu. În acea perioadă, Victor nu avea decât 16 ani. Pentru a-şi putea continua studiile, tânărul Place va face pregătiri în particular. La 21 de ani, în 1839, Victor Place iese primul la concursul de consuli, fiind trimis, mai întâi, la Madrid, ca elev-consul. A fost transferat, apoi, în misiunea Adolph Barrot, de la Port-au-Prince, între anii 1843-1844, în calitate de secretar al misiunii. În 1844, îl întâlnim la Cadix, la fel şi în anul următor, iar, în 1846, este numit în funcţia de cancelar de ambasadă, apoi vice-consul, la Napoli. La 28 de ani, primeşte distincţia de Cavaler al Legiunii de Onoare, fiind remarcat în urma unor tranzacţii ordonate de Guvernul francez pentru cumpărarea unei cantităţi de furaje necesară aprovizionării trupelor din Africa, afacere în urma căreia Victor Place a dat dovadă de un adevărat simţ practic şi un zel dezinteresat în favoarea ţării sale. Din octombrie 1847 şi până în martie 1850, îl găsim la conducerea Consulatului din Santo Domingo (Saint-Domingue), unde are misiuni mai mult periculoase decât delicate.

Insula Saint-Domingue era posesiune franceză încă din 1795. conform datelor statistice din acea vreme, aici locuiau 500.000 de sclavi negri (originari din Africa), 25.000 de albi şi tot atâţia mulatri. Răscoala negrilor condusă de Toussaint L’Ouverture, din 1791, face ca, la 1 ianuarie 1804, fosta colonie franceză să-şi proclame independenţa sub numele de Republica Haiti, ea devenind, astfel, primul stat suveran din Marea Caraibelor şi, totodată, prima republică a negrilor din istorie. În 1844, partea orientală a insulei s-a declarat republică independentă, sub numele de Republica Dominicană, fiind recunoscută de Franţa la 23 octombrie 1848, cu specificarea faptului că noua republică rămâne cu statutul de „agent francez”.

Încă de la sosirea sa aici, noul consul începe să se intereseze de agricultura şi posibilităţile industriale pe care le oferă insula. Încearcă, totodată, o serie de experienţe agricole, cultivând flori şi legume, chiar viţă-de-vie.

În decembrie 1847, un ministru conspiră împotriva albilor care deţineau, la acea dată, puterea, şi este împuşcat de patru din partizanii săi. Guvernul dominican va încerca, totodată, să-i atragă pe noii colonişti în planurile sale care vizau întărirea puterii albilor pe insulă. Alături de ei se află şi Victor Place care va stabili modalităţile de contact, insistând, totodată, pe lângă Guvernul francez în favoarea emigrării şomerilor în această zonă. Acţiunea sa rămâne, însă, fără rezultat. În 1848, după primirea veştii Revoluţiei, Place va pleda pentru anexarea la Franţa a dominicanilor ameninţaţi în permanenţă de haitieni. Şi această iniţiativă a sa rămâne nerezolvată. În 1850, tânărul diplomat se va întoarce în Franţa bolnav şi deziluzionat. Între 1851 şi 1855, va îndeplini funcţia de consul general la Mossoul, implicându-se cu pasiune în studiul assyrologiei. Devine, astfel, un arheolog pasionat, fiind însărcinat, totodată, de autorităţile franceze, cu urmărirea şi verificarea săpăturilor de la Khorsabad. Graţie acestei experienţe, Place va realiza o hartă arheologică a Assyriei, iar în 1876, va publica o carte de referinţă, Ninive et l’Assyrie, însoţită de un mare volum de planşe.

RĂZBOIUL CRIMEEI, MOLDOVA ŞI VICTOR PLACE

În perioada 1849 – 1853, două mari puteri, Rusia şi Imperiul Otoman, controlau Principatele Române – Ţara Românească şi Moldova -, precum şi celelalte ţări balcanice. Exista o cooperare între cele două imperii, consfinţită prin Tratatul ruso-turc din 19 aprilie – 1 mai 1849, de la Balta-Liman, prin care era anihiliată orice tendinţă de autoguvernare a micilor state din această zonă a Europei. Nerăbdarea ţarului Nicolae I de a da lovitura de graţie otomanilor atinge apogeul la 22 iunie 1853, când armatele ruse trec Prutul, ocupând Principatele. În urma încheierii unei alianţe cu Franţa şi Anglia, Imperiul Otoman declară, la 14 septembrie, război Rusiei. După nimicirea, lângă Sinope, a flotei turceşti de către ruşi, în luptă intră, conform înţelegerii, şi vasele de luptă engleze şi franceze. Coaliţia antirusă se va lărgi, în curând, prin intrarea în conflict şi a Austriei, Prusiei, Piemontului şi Sardiniei. Deşi războiul s-a desfăşurat dintr-un capăt în celălalt al Europei şi Asiei, din Oceanul Pacific, în Kamceatka şi oraşele finlandeze, cel mai important obiectiv a fost Sevastopolul. Asedierea acestei cetăţi de către trupele aliate a durat din septembrie 1854 şi până în august 1855. Cu toată apărarea eroică a ruşilor, Sevastopolul cade. În timpul operaţiunilor, la 18 februarie 1855, ţarul Nicolae I moare subit. Succesorul său, Alexandru II, după negocierile din 16-30 martie 1856, de la Paris, a semnat Tratatul de pace cu puterile aliate, fiind nevoit să se retragă, politic vorbind, din Estul Europei.

Căderea Sevastopolului a însemnat pentru Principatele Române începerea unei noi etape în desăvârşirea fiinţei naţionale. O idee, care nu era deloc nouă, însă care a fost prea mult timp ţinută sub tăcere, se răspândeşte în întreaga regiune: UNIREA. O singură putere din coaliţia învingătoare la Sevastopol, garanta securităţii Principatelor, încuraja tendinţele unificării românilor. Este vorba de Franţa. Napoleon III era un partizan al remanierei Europei şi al ideii de „principiu al naţionalităţii” şi al unirii popoarelor de acelaşi neam. Împăratul francez dorea cu ardoare triumful acestor principii în Orientul european, mai ales la români, singurii reprezentanţi ai latinităţii în această zonă. Napoleon III se considera deja un unificator al legăturilor strânse dintre toate popoarele latine. Pentru a-şi pune în practică politica, împăratul, sfătuit şi de ministrul său de Externe, contele Walewski, va trimite în Principate oameni de acţiune, pregătiţi să facă faţă noilor orientări politice ale Franţei. Astfel, începând din septembrie 1855, în reuniunile mondene ale Iaşilor, Capitala Moldovei, a fost semnalată prezenţa celui care, în anul următor, la 5 iunie, va lua în primire funcţia de consul al Franţei: Victor Place. Despre el, N.A. Bogdan nota în monografia sa Oraşul Iaşi:

„Din toţi consulii puterilor, câţi au stat mai mult sau mai puţin în Iaşi, singur acesta, Victor Place, jucă un rol deosebit în destinul Moldovei, ca şi în al ambelor Principate Române.”

Deşi era subordonat lui Beclard, consul la Bucureşti, şi lui Thouvenel, ambasador la Constantinopole, în această ordine, Place, datorită misiunii sale „excepţionale”, comunica, de cele mai multe ori, direct cu Walewski. Încă dinainte de a-şi lua în primire postul diplomatic, noul consul francez este autorizat de ministrul său de Externe să se pronunţe deschis în favoarea unirii Principatelor, cu condiţia ca populaţia să se exprime liber în acest sens. Bucuria patrioţilor români a fost mare, ei promiţând să lupte, în limitele legalităţii, pentru înfăptuirea acestui deziderat. Astfel, la 30 mai 1856, se va constitui, la Iaşi, un Comitet al Unirii. Totul părea să meargă conform planurilor franceze, la început. Principele Grigore Ghica care conducea la acea dată Moldova, era favorabil Unirii, iar propaganda unionistă se făcea simţită în întreaga ţară, în toate păturile sociale. Opoziţia separatistă, constata Place, la 4 iulie 1856, „se mărgineşte la un mic număr de boieri competitori la domnie şi la creaturile lor”. Patru sau cinci familii se numărau printre pretendentele la tron: Ghiculeştii, Sturdzeştii, Bălşeştii, Roznovanu şi Catargiu. Totodată, printre „separatişti” se găseau şi unii comercianţi înstăriţi care vedeau în Unire un pericol pentru propriile afaceri. Propaganda unionistă a prins, însă, foarte repede, lucru care-l face pe Victor Place să afirme, într-o scrisoare adresată contelui Walewski, că „bătrânii boieri sunt priviţi, cu dreptate, ca reprezentanţi ai unui sistem de venalitate, de trădare care şi-a trăit timpul, după ce fusese atât de funest pentru ţară”. Ostilitatea acestor boieri faţă de Unire a constituit unul dintre motivele de bază în orientarea pro-unionistă a majorităţii populaţiei moldovene.

Ajutat şi de cancelarul său, Castaing, consulul Place va trece imediat la elaborarea unor planuri ample, implicându-se chiar mai mult decât îi cerea funcţia în făurirea şi consolidarea mişcării unioniste. Astfel, la prima reuniune a grupului de iniţiativă, el va pune în discuţie întreaga problematică ce ar putea viza mişcarea: problema căimăcăniei provizorii, a componenţei Divanului Ad-Hoc (Parlamentul) şi a modului în care patrioţii ar putea lupta în Divan pentru reorganizarea administrativă şi politică a Principatelor.

Strategia consulului francez nu se va opri aici. El va „inspira” şi manifestul lansat la 6 iunie, îi va sfătui pe unionişti să meargă în provincie pentru a lămuri populaţia asupra necesităţii înfăptuirii Unirii. Totodată, îşi va aduce aportul şi la propaganda publicistică din „Steaua Dunării”, iar, la cererea şi încurajarea sa, Vasile (Basil) Alecsandri va compune oda Hora Unirii, intrată în conştiinţa populară imediat ce Flechtenmacher va pune versurile pe note.

Victor Place a pus un accent important şi pe opinia clerului care exercita o mare influenţă asupra populaţiei. Deşi, în marea sa majoritate, preoţii erau unionişti, problema majoră consta în convingerea conducătorilor Bisericii Ortodoxe din Moldova, tributari vechilor orânduiri şi obiceiuri. Astfel, deşi unioniştii au încercat de nenumărate ori să-l convingă pe mitropolitul Sofronie să se alăture cauzei lor, acesta, filorus desăvârşit, refuza implicarea. Cu toate acestea, în urma întrevederii cu Victor Place, Înalt Prea Sfinţitul Sofronie se va alătura, cel puţin formal, mişcării unioniste. Totodată, egumenii greci refuzau cu încăpăţânare participarea la viaţa politică a Principatelor, strădaniile lor orientându-se mai mult spre compromiterea unioniştilor. În Moldova, mănăstirile greceşti deţineau nu mai puţin de o treime din pământuri, iar clerul era credincios Rusiei, ţară de la care primea un sprijin important, mai ales după înfrângerea de la Sevastopol, în urma căreia imperiul ţarist a fost constrâns să se retragă din viaţa politică activă din Balcani.

Profitând de larga dispoziţie a domnitorului Grigore Ghica, consulul francez intervine pentru destituirea a şase prefecţi ostili noului curent şi înlocuirea lor cu „oameni siguri”, iar, la propunerea sa, în fiecare prefectură au fost deschise registre pentru culegerea de semnături din partea cetăţenilor favorabili Unirii. Această manevră va duce, însă, la proteste vehemente din partea austriecilor care-l vor acuza pe Victor Place de implicare în afacerile interne ale Moldovei. Godel Lannoy, consulul austriac, era o persoană pe cât de diabolică (aşa cum vom vedea pe parcursul materialului), pe atât de perfectă în practicile ostile mişcării unioniste. „Bătălia” dintre Place şi Godel reprezintă o bună lecţie, de implicare politică şi nu numai, chiar şi astăzi, pentru aspiranţii la o funcţie în diplomaţie.

Austria era, la acea dată, cea mai pornită împotriva Unirii. La începutul Războiului Crimeei, ruşii au dat dreptul trupelor austriece să ocupe Principatele Române. Ulterior, s-a încercat ca această ocupaţie să fie transformată într-o anexare deghizată. În acelaşi timp, constituirea unui stat românesc ar fi barat drumul austriecilor spre Marea Neagră, iar ideea naţiunilor independente, propagată de Napoleon III, le-ar fi creat mari probleme cu românii din Transilvania şi Bucovina, precum şi cu italienii din Regatul lombardo-veneţian. În urma protestului austriac, contele Walewski îl va îndemna pe Victor Place la mai multă prudenţă. Peste puţin timp, însă, totul se va schimba complet, mişcarea unionistă intrând în criză, şi numai lupta susţinută şi pregătită teoretic de consulul francez va răsturna o situaţie care, la un moment dat, părea că îi va distruge definitiv pe unionişti. Totul a început la 4 iulie 1856, când la conducerea Moldovei va veni…

CAMELEONICUL TEODOR BALŞ

Noul caimacam Teodor Balş l-a indus în eroare multă vreme pe consulul francez care, deşi fusese avertizat din timp de prietenii lui Grigore Al. Ghica, încă nu-şi formase o idee despre conducătorul moldovean. La patru zile după numirea lui Balş, Place comunica ambasadorului Thouvenel că „este destul de greu să-ţi formezi o idee exactă asupra politicii noului caimacam”. Nici la 24 iulie, consulul francez nu era pe deplin lămurit, deşi, încă din primele zile de domnie, Balş s-a înconjurat de oameni cunoscuţi ca ostili Unirii, grăbindu-se, totodată, să-i destituie pe cei 13 prefecţi instalaţi de Grigore Ghica, la fel întâmplându-se şi cu subprefecţii, funcţionarii şi şefii de poliţie. Ei au fost înlocuiţi cu antiunionişti convinşi.

În septembrie 1856, vine şi porunca lui Fusal-paşa de a se suspenda legiuirea presei. Noii cenzori sunt Asachi şi Negruzzi, directori în Minister. În decembrie, caimacamul îşi arată adevărata faţă, formând un minister compus din „personalităţi” vasale ideologic Turciei şi Austriei, cum ar fi: Vogoride – ministru de Finanţe, deşi acesta îşi dovedise de multe ori incapacitatea în domeniu, însă era un agent otoman recunoscut care organizase deja, în Franţa şi Anglia, o propagandă antiunionistă sălbatică; Istrati – ministru al Lucrărilor Publice, un pamfletar separatist destul de apreciat în acea vreme; Nicolae Cantacuzino – ministru de Interne şi preşedinte al Consiliului, din ordinul căruia au fost închise Academia din Iaşi, Şcoala Teologică şi 22 de şcoli primare.

Venirea lui Balş în fruntea Moldovei a transformat complet atitudinea oficială faţă de mişcarea unionistă. Agenţii separatiştilor încep să-şi facă simţită prezenţa prin diverse misiuni, cum ar fi: strângerea de semnături pe documente antiunioniste, răspândirea de zvonuri „destabilizatoare”, observarea cât mai în detaliu a mişcărilor adversarilor şi contracararea lor. „Reţeaua” caimacamului era dublată de cea a consulului austriac Godel care dispunea în fiecare oraş moldovean de cel puţin un agent şi de un număr impresionant de informatori evrei, numiţi şi „sudişti”.

Este important de amintit faptul că jumătate din populaţia Iaşilor era formată din evrei. „Cartiere întregi sunt ocupate de ei”, relata Victor Place, „şi continuă cu încăpăţânare să poarte un costum care-i distinge de restul populaţiei.” Numărul mare de evrei din capitala Moldovei a avut consecinţe nefaste asupra întreprinzătorilor autohtoni. Totodată, existau nişte relaţii „speciale” între aceştia şi Austria, deoarece, marea majoritate a evreimii avea calitatea de supus austriac, ceea ce a dus la sustragerea lor din cadrul legislaţiei moldoveneşti. Abia în 1868, la şapte ani de la Unirea Principatelor, s-a reuşit, prin lege, integrarea lor.

Simţindu-şi inferioritatea, consulul francez încearcă să înjghebe propria reţea, folosind ca surse de informare, în primul rând, comitetele unioniste din teritoriu, în special Comitetul Central din Iaşi, precum şi agenţi bine pregătiţi, capabili de a contracara activitatea separatiştilor, cum ar fi: M. Caillot, la Bârlad; M. Bitron, la Roman; altul, la Botoşani, şi ultimul, la Focşani, toţi comercianţi francezi aflaţi în contact permanent cu populaţia autohtonă. Abia în vara lui 1858, destul de târziu, consulul reuşeşte racolarea şi a câtorva evrei. Mai trebuie amintit şi faptul că, în 1856, exista, în Moldova, o armată de 7.824 de soldaţi austrieci care au fost retraşi, la sfatul Turciei, abia în anul următor.

Începutul domniei lui Balş a însemnat, practic, intrarea mişcării unioniste în ilegalitate. Profesorii erau hăituiţi. La fel, studenţii şi elevii. Presa locală şi internaţională pro-unionistă a fost interzisă. Numai „Gazeta de Moldavia”, oficios guvernamental, un ziar evreiesc local şi presa austriacă erau acceptate, fiindcă atacau cu înverşunare ideea Unirii. Prefecţii, călăii locali, şi-au demonstrat calităţile de vânători de unionişti până în cele mai ascunse cătune ale ţării. Nici preoţii n-au fost scutiţi de represaliile autorităţilor poliţieneşti.

O rază de speranţă a venit, însă, la 1 martie 1857, când caimacamul Balş moare subit.

VOGORIDE, FALSIFICAREA ALEGERILOR ŞI „LOVITURA” LUI PLACE

Moartea lui Balş evitase o cerere oficială de destituire a lui Victor Place. Implicarea consulului francez în acţiunile unioniştilor îi adusese pe turci şi pe austrieci în pragul unui conflict deschis cu Franţa. Acum, însă, forţele diplomatului erau direcţionate pe o latură care trebuia improvizată cât mai rapid, pentru a nu se pierde controlul puterii în Principat. Era nevoie de un nou caimacam, iar pretendenţii la acest scaun se dovediseră a fi în stare de orice pentru a intra în graţiile Turciei şi Austriei, dar şi ale Franţei. Astfel, Victor Place înaintă lui Thouvenel o listă cu trei pretendenţi examinaţi de Înalta Poartă. Este vorba de Costin Catargi, Grigore Sturdza şi Alexandru Ioan Cuza. Totodată, el avansă o a doua listă, cu alţi trei candidaţi, de rezervă, asupra cărora îşi dădu un aviz de principiu. Lista îi nominaliza pe Ştefan Catargi, Petre Mavrogheni şi Conachi Vogoride. Ultimul îi apărea lui Place ca cel mai indicat pentru ocuparea locului vacant, consulul fiind influenţat şi de faptul că avea de la Vogoride un document prin care acesta se angaja să nu întreprindă „nimic [din] ce ar putea împiedica – sau la alegeri, sau în divanuri – libera exprimare a dorinţelor populare”. Vogoride nu era, însă, un om de cuvânt. Place căzu, astfel, pentru prima oară în plasa acestui agent turc de origine bulgară.

La 7 martie 1857, C. Vogoride este numit caimacam. După nici zece zile, Victor Place se arătă destul de neliniştit, mai ales când observă că omologul său austriac, Godel, devenise, cam prea devreme, sfătuitorul de taină al noului caimacam. Acest lucru îl face pe francez să-şi schimbe tactica, adoptând o atitudine mai puţin discretă prin implicarea activă în munca de informare şi de prevenire a acţiunilor antiunioniste. Se apropiau alegerile, iar cei doi „garanţi” ai securităţii Principatelor – Austria şi Imperiul Otoman – apelau la un întreg arsenal de acţiuni… „diplomatice” pentru a împiedica Unirea Principatelor. În aceeaşi lună, martie, Comisia internaţională, formată din reprezentanţi ai puterilor aliate, îşi propune să supravegheze îndeaproape alegerile din cele două state româneşti. Astfel, comisarul francez Talleyrand-Perigord îşi va prelua postul la Bucureşti, veghind la buna desfăşurare a alegerilor. Victor Place îşi intensifică acţiunile demascându-l pe Fotiade, un agent otoman care, sub pretextul aducerii firmanului de instalare a noului caimacam, îi transmite acestuia ordinul secret de a continua politica antiunionistă. În casa lui Costin Catargiu, la o reuniune la care asistă şi acest Fotiade, dar şi Godel, Istrati şi N. Cantacuzino, se pregătea strategia falsificării alegerilor. Acţiunea va continua în grădina de vară a editorului „Gazetei de Moldavia”, Gh. Asachi, unde se adunau „în toate nopţile, cabala formată din Godel Lannoy, Vogoride, C0ostin Catargiu, Scheletti, Străjescu, Istrati, Iorga, câte doi-trei miniştri”, oameni care formau aşa-numitul „Comitet electoral” a cărui sarcină principală era de a „confecţiona” listele electorale. Jandarmii păzeau cu străşnicie locul, pentru ca nimeni să nu vadă listele înainte de a fi tipărite. Misiunea otomanilor, austriecilor şi englezilor era de a împiedica activitatea Comisiei internaţionale, reprezentanţii acestor ţări trecând cu foarte mare uşurinţă peste abuzurile autorităţilor locale, mai ales ale celor din Iaşi. Totodată, datorită demascărilor făcute şi a scandalurilor create, lui Victor Place îi fu interzisă iniţiativa de a protesta sub orice titlu, funcţia sa diplomatică, reducându-se, în relaţia cu superiorii, doar la simpla informare.

Având undă verde de la susţinătorii săi, Vogoride va organiza personal falsificarea alegerilor, chemându-i, la Iaşi, pe prefecţii şi preşedinţii de tribunale, dându-le ordin de a recurge la orice mijloace pentru a obţine rezultate favorabile separatiştilor. Drept urmare, prefecţii au transmis Guvernului liste provizorii cu numele celor cu drept de vot, precum şi opinia lor politică. Sub pretextul evitării posibilelor scandaluri, sunt dizolvate comitetele unioniste, iar presa este interzisă, în afară de cea favorabilă Puterii. Poşta, aflată sub control austriac, va opri jurnalele patrioţilor români („Steaua Dunării” şi „Nord”), dar şi pe cele din străinătate care pledează pentru Unire („L’Independence Belge”). Controlând situaţia din punct de vedere politic, economic şi social, Guvernul lui Vogoride îşi va începe acţiunea de intoxicare a populaţiei cu ştiri false, încercând compromiterea ideii de Unire şi pe susţinătorii acesteia. Foarte mulţi profesori au fost, la acea dată, destituiţi, iar preoţii, ameninţaţi. Peste tot se efectuau arestări, iar cei mai mulţi dintre unionişti au fost privaţi de dreptul de a vota. Listele cu alegători au fost triate de cel puţin 20 de ori, până când cifra acestora ajunsese de-a dreptul ridicolă: din 3.600 de preoţi, mai rămăseseră 205; din 2.000 de mari proprietari, 350; în oraşe, doar 11 persoane reprezentau profesiunile libere, iar 598, proprietatea imobiliară; din 11.000 de comercianţi, pe liste figurau doar 1.190. este adevărat că au fost înscrişi, în schimb, 167.222 de ţărani analfabeţi care, în cea mai mare parte, au fost obligaţi de bastoanele jandarmilor să voteze.

Profitând de lipsa precauţiilor pe care „separatiştii” ar fi trebuit să şi le ia, Place care nu se mulţumi cu rolul de informator impus de guvernul său, organiză o „mică” lovitură de palat care avea să influenţeze spectaculos evenimentele ulterioare. În ultima decadă a lui mai 1857, au fost sustrase din biroul caimacamului 17 „piese” ale aşa-numitei „corespondenţe secrete”. Autorul ineditei capturi – s-au vehiculat o serie de nume, cum ar fi Dimitrie Ralet sau o franţuzoaică, amantă atât a lui Vogoride, cât şi a lui Place – pare a fi maica Eugenia, soră după mamă, a Cocuţei Conachi Vogoride, soţia caimacamului. Maica Eugenia era o cunoştinţă a lui Place care, după toate aparenţele, a fost mituită de unionişti pentru a sustrage corespondenţa. Se spune că, până a fi duse la Bucureşti, documentele ar fi stat ascunse în burta unui crocodil, la Muzeul de Istorie Naturală din Iaşi. Această acţiune de spionaj veritabil a lovit puternic în austrieci şi turci prin deconspirarea manevrelor lor vinovate, excluzându-li-se astfel, şi cea mai mică încercare de replică. Descoperirea „corespondenţei secrete” şi rapoartele despre falsurile grosolane din timpul alegerilor conving Franţa să acţioneze ferm în rezolvarea chestiunii Principatelor. Astfel, ambasadorul francez la Constantinopole, Thouvenel, intră şi el în luptă, împărţindu-şi planul de acţiune în trei etape. Prima a constat în obţinerea de la Marele Vizir Raşid-paşa a unei scrisori prin care Vogoride este sfătuit să-l destituie pe ministrul de Interne, Costin Catargiu, consulul Place fiind autorizat să uzeze de această cerere. Urmarea: după o întrevedere cu comisarul otoman, Savfet Effendi, Catargiu îşi dă demisia. El fu înlocuit cu Vasile Ghica, fără nici o influenţă, însă, asupra Guvernului separatist. A doua fază iniţiată de francezi, a constat în acuzarea directă a lui Raşid-paşa de implicare în ilegalităţile comise de Vogoride. Raşid nu cedează cererilor repetate ale ambasadorului francez de demitere a caimacamului moldovean. În această etapă, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia trimit o notă colectivă Porţii pentru a reaminti responsabilităţile pe care le are vis-a-vis de puterile aliate. La 1 iulie, Raşid-paşa promite „să facă ceva”, adică nimic. La 9 iulie, ordonă să se întârzie cu 15 zile alegerile din Moldova. Nimic, în rest. Alegerile au loc. Unioniştii se pregătesc de revoltă. Place intervine şi linişteşte spiritele, propunând, în schimb, abţinerea de la vot. Astfel, mulţi din cei care se mai aflau de listele hiper-purificate au boicotat alegerile. Ultima etapă, dar şi cea mai importantă din strategia diplomaţiei franceze, a constat în intervenţia directă a lui Napoleon III. Împăratul forţează mâna Porţii, ordonându-i lui Thouvenel ca, în caz că nu vor fi alegeri corecte în Moldova, relaţiile cu otomanii să fie rupte, urmând ca aceeaşi atitudine să fie adoptată şi de Rusia, Prusia şi Sardinia. Cu toate acestea, otomanii nu luau în serios ameninţările împăratului francez. Astfel, la 5 august, ruptura a fost declarată oficial, însă ambasadorii nu părăsiseră încă Constantinopolul. Pentru a arăta că, totuşi, nu doreşte un conflict, Înalta Poartă îl va destitui pe Raşid-paşa, înlocuindu-l cu Ali-paşa, în problemele privind Principatele Române. Totodată, Imperiul Otoman spera ca Franţa să revină asupra ultimatumului, bazându-se, mai mult, pe diplomaţia engleză, aliatul tradiţional al turcilor. N-a fost să fie aşa. Napoleon III hotărăşte să înlăture această coaliţie, cu Anglia, încheind cu regina Victoria şi prinţul Albert, la Osborne, un acord prin care împăratul francez făcea unele concesii importante britanicilor, convingând, astfel, Casa Regală să-şi dea consimţământul asupra unirii celor două provincii româneşti. Concesiile erau, însă, importante, ceea ce i-a determinat pe unii istorici să afirme că Napoleon III a salvat doar aparenţele, regina Victoria fiind cea care şi-a impus cu adevărat punctul de vedere în această chestiune. Austria, obişnuită a acţiona numai din umbră, rămase fără replică şi se văzu nevoită să renunţe la pretenţiile asupra Moldovei fără a opune nici cea mai mică rezistenţă. Prin urmare, fără nici un sprijin, otomanii se văzură puşi în situaţia de a ordona lui Vogoride organizarea altor alegeri, la 24 august 1857, fără presiuni din afară, de cea mai strictă imparţialitate.

Rămas fără aliaţi, caimacamul moldovean anulă alegerile falsificate, după care, conform obiceiului vremii, va trece în tabăra unionistă (unde a fost acceptat mai mult ca un rău necesar), mai ales când a aflat de complotul pe care foştii colegi de echipă, „separatiştii”, îl pregăteau pentru înlăturarea sa. Promiţând o imparţialitate absolută în alegeri, caimacamul fu acceptat de unionişti care deveneau, astfel, siguri pe victoria în alegeri. Vogoride va fi înlăturat definitiv de la conducerea Moldovei, după aflarea rezultatelor, el revenind în tabăra „separatiştilor” care, acum, îşi spuneau „conservatori”.

ALEGERILE, DIVANUL ŞI UNIREA

Succesul unioniştilor în alegeri fu covârşitor. Din cei 87 de deputaţi, câţi avea Divanul, 83 făceau parte din noul curent politic. „Aş putea spune – îi scria Place ministrului său de Externe, la 23 septembrie – că am asistat la resurecţia morală a unui popor, înţeleasă sub imperiul dreptului şi al legalităţii. Moldovenii au înţeles cu adevărat că ora solemnă a regenerării naţiunii a sunat şi pentru ei. Astfel, de la boieri şi până la ţărani, electorii nu şi-au exprimat opţiunea asupra candidaţilor decât după ce au primit răspunsul clar asupra Unirii şi a principelui străin.” Demn de remarcat este şi faptul că aproape nici unul dintre vechii boieri, atât din tabăra unionistă, dar şi din cea separatistă, nu a fost ales. Aceştia îşi pierduseră de mult credibilitatea.

Lipsa de experienţă a noilor deputaţi din Divanul Ad-Hoc (termen de origine latină care, în context, are semnificaţia de „special”) îi obligă să apeleze la serviciile consulului francez care, fără aprobarea Guvernului său, redactează rapoarte către Comisia internaţională de control, ordinele de zi ale şedinţelor parlamentare, concepând chiar Regulamentul de întrunire a Divanului. Totodată, diplomatul francez îşi va aduce aportul la organizarea unei Chesturi (Parchet) şi la multe alte instituţii de bază a statului modern, intrând, în final, într-un conflict deschis cu superiorii săi. Între timp, cele mai importante subiecte dezbătute în şedinţele de Divan priveau problema Unirii dar şi pe cea a principelui străin. Această ultimă propunere a patrioţilor moldoveni era întotdeauna legată de ideea de independenţă a viitorului stat, unirea şi neatârnarea statului român fiind obiectivele esenţiale din programul mişcării unioniste.

Franţa ceruse în repetate rânduri separarea problemei Unirii de cea a principelui străin. Ieşeau, astfel, la iveală „concesiile” majore făcute de Napoleon III la Osborne care, de altfel, au şi fost întărite prin Convenţia de la Paris, din 1858, Unirea Principatelor fiind abordată de puterile aliate mai mult pentru decor şi nu ca o necesitate a unui popor european. Cu toate acestea, Victor Place va continua să-i sprijine pe români cu mare tact, contrar intereselor franceze, lăsând impresia Guvernului său că implicarea sa în noua mişcare este minimă. Prin Convenţia de la Paris, aliaţii au luat hotărârea ca Principatele să rămână despărţite, cu domnitori, guverne şi divanuri diferite, însă, din respect şi pentru politica franceză, cele două state au posibilitatea să poarte denumirea de Principatele Unite (ale Moldovei şi Valahiei), fiind supuse suzeranităţii Porţii, autonomia fiindu-le sub garanţia colectivă a marilor puteri europene. Totodată, legile vor fi aceleaşi, în ambele principate, cu o Curte de Casaţie unică şi o Comisie comună pentru pregătirea legilor, cu sediul la Focşani. Domnitorii vor fi aleşi pe viaţă şi vor fi ajutaţi la guvernare de către o Adunare legislativă şi un minister. Tribunalele, conform Convenţiei, erau separate, însă exista Înalta Curte care putea dezbate cazuri de interes comun, iar armata, deşi era separată, avea o organizare identică, în caz de necesitate, cele două Principate având datoria de a-şi uni forţele militare. O uniune administrativă exista şi în ceea ce priveşte poşta, vama, telegraful şi taxele monetare, bugetul fiind, totuşi, distinct.

Până la alegerea domnitorului, în fiecare Principat a fost înfiinţată o căimăcămie provizorie compusă din preşedintele Divanului, marele logofăt şi ministrul de Interne care avea şi datoria de a pregăti listele electorale. Victor Place îşi începuse şi el „activitatea electorală”, îmbinând maniera proprie de lucru şi opţiunile personale cu instrucţiunile primite de la Paris.

În Moldova, unde alegerile urmau să se desfăşoare mai devreme, fostul domnitor Mihail Sturdza şi fiul său, Grigore, erau favoriţi la domnie. Deşi, oficial, Victor Place îl susţinea pe bătrânul Mihail, fiul acestuia fiind considerat drept antiunionist, există indicii clare despre un acord mai vechi între Alexandru Ioan Cuza şi Place, acesta din urmă amintind, la începutul lui 1859, despre „raporturile vechi şi foarte intime” care îl legau de colonelul Cuza, în corespondenţa diplomatică nefăcând însă, nici o aluzie la viitorul domnitor. Cu toate acestea, nu este imposibil de susţinut faptul că Al. I. Cuza a fost „candidatul secret” al consulului francez. Ca urmare, la alegerile din 5 ianuarie 1859 (stil vechi), Cuza va deveni domnitor al Moldovei, fiind ales în unanimitate, ceilalţi candidaţi retrăgându-se din cursă. Pentru a-i linişti pe superiori, Victor Place îi înştiinţează că nimeni, cu două zile înainte, nu se gândea la candidatul-surpriză. „Alegerea colonelului Cuza este triumful complet al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit veacul”, afirma el, la 18 ianuarie 1859. şase zile mai târziu, alegerile din Muntenia aveau să îi îngrijoreze şi mai mult pe „garanţii” celor două Principate. Profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu era specificată imposibilitatea alegerii aceleiaşi persoane la conducerea ambelor state, unioniştii munteni îl vor alege tot pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. C. Negri, întors de la Bucureşti imediat după eveniment, le-a declarat colegilor săi că Victor Place i-a sfătuit, în secret, pe deputaţii munteni să-l aleagă pe noul principe moldav, consulul angajându-se să calmeze spiritele încinse de la Paris. Place nu va reuşi, însă, mult timp să-şi ascundă satisfacţia faţă de radicala schimbare a situaţiei româneşti. „Spiritul care a suflat în faţa lui Ezechiel, nota el într-o scrisoare, asupra osemintelor, reanimându-le, a trecut pe deasupra Moldovei, o viaţă nouă s-a întors în această ţară. (…) Un spirit de reînnoire a suflat asupra acestui popor atunci când era pe punctul de a-şi pierde rezistenţa, compensându-l cu o dreaptă răsplată pentru toate ostenelile trecute.”

Bucuria n-a fost, însă, de lungă durată, probleme administrative majore bătând la poarta noului stat. Existau două capitale, două adunări parlamentare, două ministere, visteria era goală, funcţionarii nu fuseseră plătiţi de foarte mult timp, Curtea de Justiţie era suspendată, iar oul principe nu era recunoscut nici de Poartă, nici de puterile aliate. Pericolul prăbuşirii acestui vis realizat cu foarte multă risipă de energie ameninţa Principatele Unite. În aceste condiţii, Cuza va apela la ajutorul lui Victor Place, rugându-l să-l sprijine în alcătuirea ministerelor unde dorea numai persoane care să simpatizeze cu Franţa. Consulul francez va adopta, însă, o atitudine mai rezervată, preferând să-l ajute pe domnitor în reabilitarea administrativă a statului şi a instituţiilor reprezentative. Totodată, va expune guvernului său situaţia critică în care se află Principatele, reclamând de urgenţă o soluţie. Între timp, Austria se pregătea să riposteze în forţă faţă de Unire. În teritoriu, Victor Place este acuzat direct de consulul austriac de amestec în treburile interne ale Principatelor. Răspunsul francezului va depăşi discursul diplomatic, mai ales că, pentru români, se ivise o nouă şansă, prin declanşarea războiului de unitate a Italiei. Armatele franceze, comandate de Napoleon III, şi cele ale aliatului său, Victor Emanuel II al Piemontului, învinseseră Austria în bătăliile de la Magenta şi Lolferino, silind-o să încheie pacea. Această înfrângere va duce, implicit, şi la înfrângerea opoziţiei faţă de unificarea celor două state româneşti.

Unirea efectivă şi recunoaşterea noului stat de către marile puteri a avut loc în 1861. La 24 ianuarie 1862, la Bucureşti, îşi va deschide, astfel, lucrările primul Parlament al României, cu reprezentanţi din Moldova şi Muntenia.

CÂNTECUL DE LEBĂDĂ AL LUI VICTOR PLACE

Prietenia strânsă dintre Place şi Alexandru Ioan Cuza va face ca, în chiar primul an de existenţă comună a Principatelor Române, 1859, cele două personalităţi să se implice direct într-o acţiune politică secretă de mare importanţă în regiune. Este vorba de sprijinul acordat pentru organizarea unei forţe militare ungare pe teritoriul românesc, unde au fost construite şi depozitele de armament, muniţie şi echipamente necesare. Mica armată maghiară se pregătea aici în vedera forţării frontierei austriece în momentul în care Napoleon III va ataca Imperiul, în regiunea italiană. Trupele ungare aveau misiunea de a-i înarma pe transilvăneni – români şi maghiari – cu scopul eliberării de sub dominaţia habsburgică şi de a crea diversiuni pentru a-i forţa pe austrieci să dizloce trupe pentru frontul din Est, slăbindu-le astfel rezistenţa din Italia. Şeful “rebelilor” maghiari era generalul Klapka. În înţelegere cu domnitorul Cuza, Victor Place şi mai mulţi ofiţeri superiori români se hotărăşte stabilirea depozitelor de armament pe Valea Siretului, la Bacău, Roman şi, mai aproape de frontieră, la Tg. Ocna şi Piatra. În schimbul acestei implicări, revoluţionarii unguri promit părţii române ajutorul pentru reanexarea Bucovinei la România (desprinsă de teritoriul ţării încă din 1775), precum şi respectarea următoarelor principii:

1. să uite vechile disensiuni şi să facă pace între sârbi, unguri şi români,

2. aceleaşi drepturi, aceleaşi libertăţi pentru toţi locuitorii Ungariei, fără deosebire de rasă şi religie,

3. autonomia comunelor şi comitatelor. Populaţiile mixte care locuiesc în acelaşi district vor alege singure limba din administraţie,

4. independenţă absolută în direcţia cultelor şi a instrucţiunii publice pentru diferitele religii şi naţionalităţi,

5. trupele sârbe şi române vor fi organizate separat şi vor fi comandate în limba de origine. Admiterea în diferite funcţii militare va fi egală pentru toţi,

6. după terminarea războiului, o Adunare Naţională convocată în Transilvania va decide asupra unirii administrative a teritoriului cu Ungaria: se va da drept majorităţii, dacă ea va decide ca Transilvania să aibă propria administraţie,

7. principiul care trebuie să-i ghideze pe toţi, este fraternitatea.

Din păcate pentru români, campania din Est n-a mai avut loc în primăvara lui 1860, aşa cum fusese stabilit, deşi trupele ungare au rămas, încă un an, cantonate, la Galaţi.

După Unirea Principatelor, Victor Place va aduce un aport important la negocierea unui împrumut, la 16 decembrie 1859, pentru România, în vederea înfiinţării unei bănci funciare, la Bucureşti, precum şi pentru scoaterea din impasul financiar în care se afla ţara. Împrumutul acordat de băncile franceze s-a ridicat la 60 de milioane de franci. Totodată, consulul reuşeşte să aducă în ţară trei ingineri francezi renumiţi – M.M. Mellet, Henry şi Malvezin – pentru realizarea unui studiu general de cadastru. Tot el a venit cu ideea înfiinţării a două noi facultăţi: de Ştiinţe Economice, Politice şi Administrative şi de Ştiinţe Agronomice, Industriale şi Comerţ. După 1862, relaţiile dintre Place şi Cuza se răcesc, iar, la începutul anului următor, “ca recompensă a serviciilor aduse”, Place va fi chemat la Paris şi înlocuit cu un nou consul, Tissot, care îi luă locul, la 4 aprilie 1863.

În 1870, Victor Place este numit consul general la New York, având însărcinarea expresă de a duce tratative pentru cumpărarea de echipamente, muniţie şi alimente pentru armata franceză. Deşi misiunea sa a fost considerată un succes, după un an, este acuzat de Guvernul francez de a-şi fi însuşit ilegal sume considerabile de la furnizori. Este judecat şi achitat. Conducătorii statului cer, însă, rejudecarea procesului, Place fiind condamnat în apel. Sărac şi descurajat, fostul consul va reveni în România, unde avea şi o parte din rude, pentru a-şi regăsi liniştea şi anii cei mai frumoşi din viaţa sa. A murit la 10 ianuarie 1875, la Tăngujei (Vaslui), fiind îngropat la Iaşi, în Cimitirul Catolic din Dealul Copoului. Mai târziu a fost reînhumat, în Cimitirul “Eternitate”, aproape de eroii francezi din rândul cărora, cel puţin pentru români, face şi el parte.

La câţiva ani după moartea sa, acuzaţiile privind misiunea de la New York au fost retrase, noile probe administrate de Justiţia franceză dovedind că Victor Place şi-a îndeplini misiunea cu “dragoste, patriotism, credinţă şi dezinteres”.

BIBLIOGRAFIE

EMMERIT, Marcel – Victor Place et la Politique Francaise en Roumanie

a L’Epoque de l’Union, Bucureşti, 1931;

COSTESCU, Cornelia – Victor Place, “Cartea Românească”, Bucureşti,

1933;

COJOCARIU, Mihai –Partida Naţională şi Constituirea Statului Român,

Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1995;

BOGDAN, N.A. – Oraşul Iaşi (monografie istorică şi socială ilustrată),

Ediţia a II-a, MCMXIII.